An Unexpected Christmas Gift

It was Christmas Eve and while it was still early afternoon, with the heavy clouds now lying low and everyone’s excitement buzzing like bolts of energy, the twinkling lights had begun to glow in the shops’ windows, on the eaves, hung in trees, tucked around door frames, or even adorning the houses of the village. As the wait for Christmas was nearly over and winter still had a long time ahead, mostly feasts and holidays, the cheer was barely contained.

Children, laud and laughing, were twice as excited rushing indoors, their noses aimed for the kitchens, their mouths watering, dreaming of that Christmas feast – while their eyes darted around searching for clues of hidden presents. Others were panting up the hill, behind the church, where sleighs had already left the prints of a week’s fun. A sprinkle of last-minute shoppers scurried through the market, while chatter and laughter permeated the air.
Father Carp, the old carpenter, bundled in a vest of sheep’s skin adorned with embroideries that once were bright, green trees and blue stars, a gift from his long-departed wife, stepped outside his shop stomping his feet, pulling a heavy snow shovel behind. The path along his antique shop was clean, cleaned it himself that morning, nevertheless, he was out again, looking up and down the street, taking in the cheer and the merriment, the movement of people, the sight of togetherness. Listening to their laughter, even catching a whiff of baking – that brought back memories of past Christmases when his dear wife was still with him, and not with God, and their children were still young and needy, and not departed in foreign countries. Life seemed to have gone by like a snowflake.
Father Carp exhaled, his large carpenter shoulders dropped, and the lines around his eyes, the proof of many days filled with laughter, now sagged a little more. Still, content with his dry road, he returned indoors with a firm step, set the pot for tea, and went to his bookshelf. A few volumes were left, the ones his children didn’t need. He reached for a leather-bound one, rather old and stained around the corners, and opened it to a place his hands knew well. Tonight he’ll read to himself alone the story of Christmas as the Bible told it.
He read, following the words with his eyes, the story with his heart. He read and he sighed, heavier as the tale went on, and as always when he read about the birth of Jesus he remembered his young family at the beginning of his life when he, too, was a young man and struggled under responsibilities, and felt sorry for Mary and Joseph who had to settle for a manger.
“I would have offered them shelter,” he whispered, “I would have offered them food, and swaddled the baby in the shawl made by the loving hands of my beloved wife… But what gift could I possibly offer Him?” The old man looked around his room, at the pots on the shelves, the row of books, the frames on the wall, and the blankets on the bed. His carpenter tools had been long tucked away. There wasn’t a thing he deemed valuable enough, special enough for the Son of God. When his eyes stopped on a wooden box. He knew the box well, for he had carved it with his hands for a special girl with a heart of gold before he had even decided to marry her but his heart knew that he will. Back then his hands were strong and sure and when they held the carpenter’s tools magic happened.
He got up from his chair, quicker and easier than usual for his heart was beating faster, excitement brimming, the lines around his eyes flourishing again. With both hands, he picked up the box and set it on the table. His calloused fingers traced the carvings on top, two doves and two hearts, silent wish and prayer for a peaceful and long-lasting marriage. He had to pull the lid a little to open it, the wood stuck to the box over time and the expanding of fibers. A familiar, dear scent reached his nostrils. The old man shut his eyes and held still willing his heart to steady, and his vision to clear.
On top of letters he knew word for word and of an embroidered handkerchief stained by time and tears of love lay a dried rosebud, perfectly preserved, and a tiny pair of baby shoes. The knitting was a little stretched after it warmed the toes of three generations of newborns, but it was still soft, still holding together, like his hands had held the tiny feet minutes after they’d been born as he placed the knitted shoes on. These, these will be a fine gift for a newborn he thought, and, returning the box to its place of honor he resumed his reading.
The street fell silent. The room was long quiet, only the sound of paper rustling and stirring the shadows, the memories, and the heavy breathing of old Father Carp. Until the sounds became more and more regular, until the soothing whisper of paper ceased too, the heavy book dropped, as the old man was deep asleep.
Outside, the town was asleep too and dreams and wishes swirled around it, on wings of frigid winds.
Then, a sudden bump against the front door jolted the old man awake.
What, he’d fallen asleep in his chair again? What would his darling wife say about it? She wouldn’t approve for sure. If she would still be around. But if she’d still be around, she’d see that he sleeps in bed.
Father Carp rubbed his hands over his face nearly bumping over his glasses in the process, when a new bump, followed by a knock, stirred him wide awake.
“I shovel snow for a smile and a crust of bread,” said a voice.
“What, on Christmas morning?” said Father Carp opening his door. Outside stood a familiar face; skin stretched over cheekbones that seemed to float on a body so thin, it disappeared completely inside a hand-me-down, oversized coat. A broom that had seen better days stood beside him. Boxes, the street sweeper who also recycled papers and loved the empty boxes.
Father Carp looked at his clean road, then at the toothless grin. Behind him, the village stretched empty on this bright sunny morning, everyone still indoors, sharing presents and making new memories with their loved ones. While here, on the threshold between an empty, dry home and a sunny but nippy morning stood two men, each one alone, and each one in need of company this Christmas morning.
Father Carp took a step back and invited Boxes inside. The skinny figure took a tentative step and then froze, his shoulders drawn in, his eyes large. A soft whimper came through. Father Carp looked a question at him.
“Thank you. Thank you,” was all Boxes could say. Father Carp showed his unexpected guest to the table. But the man paused by the hearth, stretching out his hands and rubbing them together. It made a rustling noise, pressing dry skin against dry skin. Steam was lifting slowly from his chilled coat.
Father Carp took the woolly throw from the bed. It felt soft against his skin. A faint scent of violets touched his nose and he almost, almost felt his wife’s soft hand cupping his cheek. But instead of hugging the old shawl as he usually did, he wrapped it around his visitor’s shoulders. A sob shook the skinny figure.
“Thank you,” said Boxes again. “I haven’t been inside a home in a long time, a very long time.”
“You are now,” said Father Carp.
The tea was ready, a cup already steaming, held tight against the visitor’s wheezing chest and thick slices of sweet bread generously spread with butter filled his plate when another bump, and a whimper, came from outside the front door.
Father Carp placed his hands on his knees to aid himself stand, craning his neck towards the old shop window. What could it be this time? He wasn’t expecting anyone this Christmas morning.
Boxes offered to have a look-see, but Father Carp simply placed his hand on his shoulder. “Sit,” he said with a smile feeling thin bones that seemed to crackle and crumble beneath his solid touch.
Father Carp opened the door with a smile. Whoever it was, he’ll welcome him inside. A cold draft grabbed at his ankles and slapped his face.
At first, all he saw was the empty street, festive with the bright snow and the lights still gleaming up and down the road. A snowman decorated with a scarf waved at him from across the road. Then a shadow caught his eye, almost hidden by his door frame. A girl, not taller than his elbow, leaned against the door frame, a bundle pressed against her chest.
“I’ll clean, cook, stitch,” she whispered, a wisp of steam, barely visible, lifting from her lips. Father Carp had to lean closer, the woman’s voice barely audible, “For milk, for my babe.” Only then did Father Carp notice the babe wrapped in a thin shawl. The girl sank deeper against the door frame, her arms nearly offering him her bundle, her eyes watching him with immense sadness, reminding him of the eyes of the Madonna statue in the church. How many times had he gazed into them, seeking solace after the departure of his children? After the death of his beloved wife?
Father Carp offered his steady arm to the girl, helping her over the threshold. They just made it inside when the girl collapsed, Boxes coming forward just in time to catch the bundle and wrap her in the shawl that had kept him warm.
“I’ll warm up milk for the babe,” said Father Carp at once.
‘I’ll sweeten some tea for the girl,” said Boxes.
The room was now buzzing with activity, with scents and sounds. It was coming alive the way it had been so many times before. The sun was high enough now that it spilled through the open shutters dusting Boxes with gold light as he sat on his knees near the chair; the girl crumpled upon it, a lavender shawl draped over her. The babe, pressed against Father Carp’s chest.
The sun’s glow caressed the tiny, round face and gilded the rosy cheeks. And then, still succumbed to sleep and warm in the old man’s arms, the babe smiled at a thought that amused her. An inner tickle, and as innocent as her sleeping face; perhaps the feeling of safety, or the sweet, buttery scent of milk rising from the stove. Father Carp felt his cheeks stretch the way they haven’t in a long time. A warm feeling spread across his chest, expanding to his heart. His eyes steamed while his lips curled up, and as he looked across the room at the young mother who brought him this unexpected Christmas gift of simple joy, and at Boxes who had brought him the gift of human company, Father Carp felt grateful for this unexpected, but thought-after Christmas gift.
Father Carp reached for the wooden box and removed the knitted shoes. Then slowly, with gestures long forgotten, he pulled them over the tiny feet.
The babe, so young, so much closer to the Creator than any of them had been in a long time, and even then only through prayers, had brought them all forth, through her sacred smile and her need for protection from all those surrounding her. So that together they can make, and share new memories.
The babe’s smile seemed to go viral around the room that Christmas morning while on a shelf old memories contained in letters and a dried-up rose slept in a carved wooden box.

Un Dar Neaşteptat de Crăciun

1 – Ajun de Crăciun

Era devreme, într-o după amiază de Ajun de Crăciun, totuşi cu norii atârnând greoi şi cu bucuria molipsitoare care pusese stapânire pe întregul orăşel, sărind de jur împrejur precum scânteile, ghirlandele de beculeţe erau deja aprinse şi sclipeau din vitrinele magazinelor, de pe sub streşini, agăţate prin copaci, chiar înfrămând ferestrele care dădeau la stradă. Cum aşteptarea Crăciunului era aproape gata, iar iarna se profila lungă, cu belşug de zile de vacanţă şi mese sărbătoreşti, bucuria tuturor pur şi simplu că se revărsa în stradă.

Zarva si râsetele copiilor răsunau de pe străzi, copilandrii găsind mereu motive să mai tragă din când în când câte-o fugă în casă, adulmecând mirosurile din bucatărie care deja le lăsau gura apă, mijindu-și ochii și visând la o masă de Crăciun pe cinste. În timp ce mintea le fugea la lista de cadouri trimisă Moșului, în speranța că vor încăpea, toate, sub brad. Alții gâfâiau, luând din nou în piept dealul din spatele bisericii, înhămați la săniuțe, ochind un loc nenoroios de pe pârtia veche de-o săptămână. O mână de cumpărători întârziați fugeau în zig zag printre magazine, în timp ce zarva și râsetele atârnau peste oraș ca o ceața poleită de strălucirea Crăciunului.

Moş Tâmplar, poreclit astfel după meseria cu care se mândrise o viață întreagă, pe când traiul, ca și lucrurile, aveau ca scop trăinicia, ieși în stradă încins cu o curea peste vesta din blană de oaie (care și ea, tot odată, fusese decorată cu copaci verzi, tineri, și steluțe albastre brodate de mâinile îndemânaticei sale soții). Moş Tâmplar ieși în fața prăvăliei cu o lopată zdravănă în mână și-și izbi bocancii de asfaltul înghetat, dar curat. Ochii îi fugiră de-a lungul străzii la veselia și chiotele celorlalți, la grupurile de oameni care împărtășeau bucuria sezonului. Trase cu urechea la valurile de râs, adulmecă aroma de cozonac proaspăt copt, și uite așa îl năpadiră amintirile, amintiri despre Crăciunuri demult trecute, când draga lui, soția lui, mai era lângă el și nu dusă la Domnul și când copiii lor mai erau mici și neputiincioși, și nu plecați prin țări străine.

Uite cum trecu viața, cum trecură zilele, precum un fulg de nea.

Moş Tâmplar oftă, umerii odată puternici parcă se surpară și mai mult, iar liniile din jurul ochilor, semne ale unor zile pline de veselie, se adânciră și ele. Totuși, mulțumit cu bucata lui de asfalt curat, se reântoarse în prăvălie cu un pas apăsat și puse ibricul de-un ceai. Apoi se opri în dreptul raftului cu cărți. Dintre puținele volume ce-i mai rămăseseră și de care copiii nu avură trebuiță alese unul învelit în piele, cam veche si cam tocită pe la colțuri. Mâinile-i deschiseră cartea de unele singure. În seara aceasta va citi o poveste de Crăciun, așa cum doar Biblia știa să o șoptească.

Citi, urmărind cuvintele cu ochii, inima-i cunoscând povestea pe de rost. Citi și oftă, și din ce citea, din aia ofta mai greu. Și ca întotdeauna când citea despre naștere lui Iisus își aminti de familia lui cănd fusese odată tânără, de timpul de la începutul vieții lor când și el era un cap de familie la început de drum, luptându-se cu noile responsabilități, multe nebănuite, și îi păru rău pentru Maria și Iosif care au trebuit să se mulțumească cu o iesle.

„Le-aș fi oferit adăpost,” zise, „Mi-aș fi împărțit mâncarea cu ei, și aș fi înfășat Pruncul în cuvertura croșetată de mâinile blânde ale iubitei mele soții. Dar oare ce cadou aș fi putut eu să îi ofer Lui?”

2 – Un Dar pentru Pruncul Iisus

Bătrânul se uită de jur împrejur, la oalele aliniate pe rafturi, la rândul de cărți, la fotografiile de pe pereți, la păturile împăturite, așezate frumos pe pat. La uneltele lui vechi, de tâmplar, pe care nu le mai ridicase de multă vreme. Și nu văzu nimic demn de Fiul lui Dumnezeu. Când privirea i se opri pe o cutie de lemn. O știa ca pe mâinile lui. Își aminti cum o sculptase pentru o fată specială, cu inimă de aur, chiar înainte de a se hotărâ să o ceară de nevastă. Dar inima lui pesemne că deja știuse că ea era aleasa. Pe atunci mâinile nu-i tremurau, iar când apuca uneltele de tâmplărit apăreau tot felul de lucuri miraculoase.

Se ridică cu ușurință din fotoliu, căci îi bătea inima de fericire și până și cutele din jurul ochilor înfloriră din nou. Cu ambele mâini, căci nu avea încredere doar în una, apucă cutia și o așeză pe masă. Degetele lui artritice mângâiară decorațiunile de pe capac, doi porubei și două inimi, o rugăciune făcută în tăcere pentru o căsătorie lungă, binecuvântată cu iubire și înțelegere. Trebui sa forțeze capacul un pic, să-l facă să joace, deh, lemnul se umflase cu vremea, și se înțepenise.

Un parfum venit din trecut, un parfum care odată însemnase sigurața unui cămin fericit, îl înconjură. Bătrânul închise ochii așteptând să i se liniștească bătăile inimii. Să i se limpezească vederea.

Deasupra unui teanc de scrisori pe care le știa pe de rost și al unei batiste cu broderii cusute de mână, pătată un pic de vreme și de câteva lacrimi, lângă un trandafir uscat, se afla o pereche de botoșei de bebeluș. Ochiurile croșetate se lărgiseră un pic după ce fuseseră purtate de trei generații de prunci, dar lâna era încă moale, încă își menținea forma și înca ținea de cald ; îi simțea vii în palma care odata ținuse și picioarușele copiilor lui, după ce se născuseră, când el, el cu mâinile lui bătătorite le pusese botoșeii să le țină de cald. Să știe că au ajuns într-o lume unde o să le fie bine. Fusese promisiunea lui tăcută către pruncii lui.

Da, acesta ar fi un dar demn de pruncul Iisus, se gândi moșul, apoi puse cutia înapoi pe raft, la loc de onoare, și se reântoarse la cartea lui.

Strada se liniștise. Camera lui se liniștise demult, doar foșnetul paginilor care stârneau amintiri și umbre și respirația grea a lui Moș Tâmplar se mai auzeau. Pâna când zgomotele se aliniară, căzura într-un ritm, până când foșnetul paginilor încetă, cartea cea grea alunecă într-o rână, lângă moșul care adormise și el.

Afară orașul dormea, iar visele si dorințele se ridicară și se răsuciră de jur împrejurul locului, purtate de vânturile friguroase ale iernii.

Apoi, o bubuitură neașteptată în ușa de la intrare îl trezi brusc pe Moș Tâmplar.

3 – Dimineața de Crăciun a lui Moș Tâmplar

Cum, a adormit din nou in fotoliu ? Oare ce-ar fi spus draga lui nevastă de așa o pățanie? Sigur nu ar fi aprobat fapta lui. Dacă ar mai fi fost prin preajmă. Dar dac-ar mai fi trăit lângă el ar fi văzut ca el să doarmă în pat, ca toți oamenii.

Moș Tâmplar se frecă la ochi și mai că-i căzură ochelarii de pe frunte când încă o bubuială, urmată de un ciocănit ușor, răsunară și îl treziră de-a binelea.

„Curăț zăpada pentru un zâmbet și o bucată de pâine,” zise cineva.

„Cum, în Ziua de Crăciun ?” se miră Moș Tâmplar deschizând ușa. În prag îl întâmpină o figură bine-cunoscută. Pielea întinsă peste niște obraji proeminenți și un cap care parcă plutea deasupra unui corp atât de slăbănog că dispărea cu totul într-un palton prea mare, și el de căpătat. Ceva ce fusese odată o mătură îi ținea companie. Zis și „Băi, Cutie,” în pragul ușii stătea măturatorul străzii care totodată aduna și maculatura, cu o preferință pentru ambalajele de carton.

Moș Tâmplar aruncă un ochi spre asfaltul lui curat, apoi se întoarse spre rânjetul fără de dinți care parcă plutea în fața lui. Strada era cufundată în liniște, și încă pustie in acea dimineață sclipitoare. Toată lumea era încă în casă, poate sub pături călduroase, împărțind zâmbete și cadouri și creând amintiri noi împreună cu cei dragi. În timp ce aici, pe pragul unei case prea mari pentru un suflet, și acela singur, și al unei dimineți însorite, dar a naibii de geroase, stăteau doi oameni, fiecare la fel de singur, și fiecare dorindu-și să împartă ziua de Crăciun cu cineva.

Moș Tâmplar se trase de-o parte și îl pofti pe Cutie înăuntru. Figura cea slăbănoagă făcu un pas, unul mic cât să treacă peste prag, apoi păru să înghețe pe loc cu umerii trași în el, și ochii mari cât farfuriile. Un scâncet abia de se făcu auzit. Moș Tâmplar se uită la el, întrebător.

„Vă mulțumesc. Vă mulțumesc,” era tot ce Cutie putea îngăima. Moș Tâmplar îl încurajă pe musafir și îl pofti la masă. În schimb, Cutie se opri lângă calorifer, întinzându-și mâinile deasupra și frecându-le zgomotos. Zgomotul îi aminti lui Moș Tâmplar de un ziar uscat, făcut ghemotoc. Încetul cu încetul un abur începu a se ridica din paltonul înghețat al lui Cutie.

Moș Tâmplar ridică un șal de pe pat. Îl simți moale și parfumat. Violete. De câte ori mângâia șalul i se părea că mai atinge o dată mâna soției sale. Și înca o data. Și că mai simte mâna ei mângânindu-i obrazul. Dar azi, în loc să strângă șalul în brațe, îl așeză ușurel peste umerii musafirului lui.

Umbra de om fu zguduită de un hohot înăbușit.

„Vă mulțumesc,” zise Cutie din nou. „N-am mai fost invitat într-o casă de foarte, foarte mult timp.”

„Dar ești aici, acum,” zâmbi Moș Tâmplar.

Ceaiul fu gata în curând și o cană aburindă, cu doua felii de lămâie și multă miere, era ținută strâns, aproape de pieptul cu o respirație șuierătoare, ca o armonică, al musafirului. Felii groase de cozonac cu un strat generos de unt îi umpleau farfuria când un alt zgomot veni dinspre ușa de la intrare. Parcă ceva se izbise de ea. Ceva mic. O pasăre? Cand, deodată, se auzi și un scâncet.

Moș Tâmplar își puse mâinile pe genunchi și se ajută să se ridice, în timp ce ochii îi fugiră spre fereastra magazinului. Oare de data aceasta ce să fie? Doar el nu aștepta pe nimeni de Crăciun.

Cutie se oferi să arunce o privire afară, dar Moș Tâmplar îi mulțumi cu un simplu gest, punându-și mâna pe umărul musafirului. „Stai. Manâncă,” zise el cu un zâmbet, dar sub mână simți oasele mici și fragile care parcă stăteau să se sfarâme.

Moș Tâmplar zâmbi și deschise ușa. Oricine o fi, are să îl poftească în casa. La masă.

Un curent rece îl apucă de glezne și i se încolăci în jurul piciorelor și parcă îi trase și o palmă.

4 – Un Cadou Neaşteptat de Crăciun

La început, Moș Tâmplar vazu doar strada pustie, luminile vesele de Crăciun de-a lungul străzii și zăpada strălucitoare. Un om de zăpadă cu un fular în jurul gâtului îi făcu cu mâna de peste drum. Apoi zări o umbră, așa, cu coada ochiului. Aproape ascunsă de catul ușii. O copilă mică, nu mult peste cotul lui, se sprijinea de zid, o bocceluță strânsă la piept.

„Curaț. Spăl. Cos,” șopti și un firicel de abur abia de se ridică de pe buzele ei vinete. Moș Tâmplar trebui să se aplece să înteleagă ce șoptește copila mai departe. „Pentru o cană de lapte, pentru copilașul meu.” Abia atunci Moș Tâmplar observă pruncul învelit într-un șal zdrențăros. Tânăra se prelinse parcă de-a lungul peretelui și păru că îi oferă lui Moș Tâmplar, cu ultimele puteri, pruncul ei. Ochii ei îl priveau cu atâta tristețe, la fel ca ochii statuii Fecioarei Maria din biserică. De cate ori nu se uitase el in ochii Preacuratei, căutând-și liniștea după plecarea copiilor lui ? După moartea soției lui iubite ?

Moș Tâmplar îi oferi fetei brațul lui puternic, ajutând-o peste prag. De abia ce ajunseră înauntru când fata se și prăbuși, Cutie ajungând la timp să prindă pruncul pe care îl și înfășă în șalul care îi ținuse lui de cald.

„Am să încălzesc lapte pentru prunc,” zise Moș Tâmplar imediat.

„Am sa-i dau ceaiul meu copilei,” zise Cutie.

Și deodată camera zumzăia, plină de acitvitate, plină de parfumuri și zgomote. Revenea la viață, sclipind cum o făcuse de atâtea ori în trecut.

Soarele, acum ceva mai sus pe cer, pătrundea prin geamurile mari poleindu-l pe Cutie, aflat în genunchi în fața scaunului, și pe tânăra mamă așezată pe el, cu un șal peste umeri. Și pe prunc, aflat în brațele puternice ale lui Moș Tâmplar.

Soarele scăldă într-o lumină caldă fața mică și rotundă, și mângâie cu o rază de lumină obrăjorii roz. Și atunci, încă adormit și cald în bratele bătrânului, pruncul zâmbi la un gând care îl amuză. O gâdilătură lăuntrică, dar la fel de inocentă ca și fățuca-i adormită. Poate că se simțea în siguranță, sau poate că era doar parfumul dulce al laptelui de pe aragaz.

Moș Tâmplar își simți obrajii întinzându-se cum nu o mai făcuseră de mult timp. Un sentiment cald i se răspandi în jurul pieptului și parcă își simți inima crescând. Privirea i se aburi și colțurile gurii i se ridicară în timp ce se uita de jur împrejur, la tânăra mamă care îi adusese acest neașteptat cadou de Craciun, al bucuriei pure, și la Cutie, care și el îi adusese surpriza companiei umane. Moș Tâmplar se simți recunoscător pentru acest nebănuit, dar mult dorit dar de Crăciun.

Atunci, Moș Tâmplar luă cutia de lemn de pe raftul ei și, dinănuntru, botoșeii tricotați. Încet, cu gesturi de mult timp uitate, trase botoșii de lână peste piciorușele pruncului.

Pruncul, atât de mic, dar atât de aproape de Creator, mult mai aproape decât oricare dintre ei s-a aflat de forte mult timp, și atunci doar prin rugăciune, i-a adus pe toți împreună prin puterea zâmbetului lui pur și prin nevoia lui de protecție – din partea tuturor celor din jurul lui. Ca ei, împreună, să poată făuri și împărți noi amintiri.

Zâmbetul pruncului se răspândi ca o minune în jurul vechii prăvălii în acea dimineță de Crăciun, în timp ce pe raft amintirile vechi, un mănunchi de scrisori și un tradafir uscat, dormeau într-o cutie din lemn decorat.